Venim pe lume cu o amprentă pentru o viaţă intactă, viaţă pe care, în urma interacţiunii cu mediul din jur, cu tiparele şi normele sociale, o fragmentăm într-atât de mult, încât ajungem să nu ne mai identificăm cu persoana pe care o vedem în oglindă.
Devenim, dintr-o personalitate completă şi complexă, o persoană.
Te întrebi probabil, ce este rău în asta…
Termenul “persoană” îşi are originea în latinescul “persona” care înseamnă Mască.
Altfel spus, persoana este o mască a eului, o expresie socială – modul cum ne prezentăm altora.
Cum ne formăm, însă această persoană de a cărei perfecţiune depinde succesul sau eşecul adaptării noastre sociale?
Societatea promovează iluzia că toate recompensele sunt îndreptate către oamenii care sunt perfecţi şi în încercarea de a atinge la rândul nostru acest deziderat, constatăm că a încerca să fi perfect este un lucru extrem de costisitor.
Pentru că perfecțiunea este o utopie și încercarea de a o atinge e goană după vânt.
Cu toții avem o parte de ”lumină” și una de ”umbră” în psihicul nostru. O parte de care suntem conștienți și una care a fost exilată într-un colț obscur din psihicul nostru- ca să nu ne facă prea mari probleme nouă și celor din jur.
Să nu deranjăm, să nu strălucim, să nu obosim, să nu (ne) facem de râs...
Primul lucru pe care îl facem în momentul în care ajungem să stăm faţă în faţă cu partea de umbră din noi este să fugim, iar dacă reușim să nu facem asta, intrăm în tratative cu ea, încercând să o convingem să rămână tăcută, însă în momentul în care încercăm să blocăm anumite părţi din noi, suntem forţaţi să cheltuim o cantitate uriaşă de energie fizică şi psihică.
Rezultatul?
Ajung să mă simt obosită!
Pentru că, oricât de bine mi-aș juca rolul, încercarea de a fi altcineva decât sunt, cu tot ce presupune asta, devine epuizantă.
Ajung astfel, să fiu urmărită de umbra de care încerc cu atât de multă disperare să scap, după principiul mingii pe care, cu cât încerc să o afund mai adânc în apă, cu atât mai multă forţă iese la suprafaţă.
Pot chiar la un moment dat mă mint spunându-mi că ceea ce arăt e ceea ce sunt, dar mai devreme sau mai târziu ajung să mă dau de gol.
Sunt nevoită să accept că sunt mai mult decât ceea ce las să se vadă.
Mai mult decât ceea ce mi s-a dat voie să fiu și ceea ce am ajuns să îmi dau voie să fiu...
Și uneori pare că e greu să accept partea ”întunecată” a mea, însă în realitate îmi e mai dificil să accept lumina decât întunericul.
Cu întunericul am fost învățată toată viața mea...
Întunericul e obscur. Mă pot ascunde în el, mă pot face nevăzută...
Acolo nu deranjez și nu sunt deranjată de nimeni
Dar mă trezesc într-o dimineață întrebându-mă ca Sorescu “unde s-o fi tipărind viaţa asta a mea, că e plină de greşeli inadmisibile.”
Nu mă regăsesc în ea, pentru că nu este a mea.
Mă strânge. Mă incomodează...
Am ales să îngrop de viu Sinele autentic, iar acesta încă se zbate să supravieţuiască sub multitudinea de măşti cu care încerc să îl sufoc.
Când am început să mor?
Putem privi la Sinele autentic in analogie cu un castel...
Să ne imaginăm că suntem un castel minunat, cu coridoare lungi și mii de camere.
Fiecare cameră din castel este perfectă și are un dar special. Fiecare cameră reprezintă un aspect diferit și este o parte integrantă a întregului castel.
Cand eram copii, am explorat fiecare centimetru din castelul nostru, fără rușine și fără judecată. Fără frică, am scotocit în fiecare cameră căutând pietrele prețioase și misterul ei.
Am acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ea o încapere oarecare, dormitor, baie sau pivniță. Absolut orice încapere era un unicat. Castelul nostru era plin de lumină, dragoste și minune.
Apoi, cu timpul alți oameni au venit în castel și ne-au spus că una din camere era imperfectă, că, fără îndoială, ea nu aparținea castelului nostru. Ne-au sugerat că, dacă doream să avem un castel perfect, trebuia să încuiem ușa de la acea cameră.
Întrucât dorința noastră cea mai mare era de dragoste și acceptare, ne-am grăbit să o incuiem…
Odată cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulți oameni în castelul nostru. Și am început și noi să vizităm castelele altora și să vedem că nu seamănă prea mult cu al nostru... fiecare și-a spus părerea despre camere, despre ce le plăcea și ce nu le plăcea, iar noi am ținut cont de părerea tuturor pentru că voiam să fim acceptați de ei. Voiam mai mult decât orice să simțim că aparținem, că suntem ”de-a lor”.
Încetul cu încetul am închis ușă după ușă.
Minunatele noastre încăperi au fost închise, li s-a furat lumina, au fost lăsate în întuneric.
De atunci încoace, din diferite motive, am închis din ce în ce mai multe uși.
Am închis uși, deoarece ne era teamă, sau deoarece credeam că acele camere erau prea îndrăznețe.
Am închis uși la camerele care erau prea conservatoare.
Am închis uși deoarece alte castele pe care le-am văzut nu aveau o cameră ca a noastră.
Am închis uși ale camerelor vandalizate de oameni care au intrat pe furiș în castelul nostru ca să-l distrugă și am închis uși ale camerelor în care am creat amintiri prea dureros de retrăit...
Am închis uși deoarece conducătorii noștri religioși ne-au spus să stăm departe de anumite încăperi. Să ne facem că nu există...
Am închis orice ușă care nu se potrivea standardelor societății sau propriului nostru ideal.
S-a dus vremea cand castelul nostru părea nesfârșit și viitorul părea extraordinar de luminos. Nu ne mai gandeam la fiecare încăpere cu aceeași dragoste și admirație. Acum doream să dispară camerele de care odată eram mândri. Incercam să găsim o modalitate de a scăpa de acele încăperi, dar ele făceau parte din structura castelului.
După ce am închis ușa la oricare încapere care nu ne placea, odată cu trecerea timpului am uitat complet că ea există.
La început nu ne-am dat seama ce facem. Devenise un obicei.
Pe masură ce fiecare își exprima păreri diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, ne-a fost mult mai ușor să-i ascultăm pe ei, decât să avem încredere în vocea noastră interioară- cea care iubea întregul castel.
Faptul că am închis acele camere ne-a făcut să ne simtițim în siguranță.
În curand ne-am trezit că locuim doar în câteva încăperi mici.
Am învățat cum să ne încuiem viața și să ne simtițim bine făcând acest lucru.
Mulți dintre noi am încuiat atât de multe camere, încât am uitat că am fost odată un castel.
Am început să credem că nu suntem decât o căsuță mică cu două camere, care... și acestea au nevoie de reparații serioase…
Acum, să ne imaginăm castelul ca un loc care găzduiește tot ceea ce suntem- binele și răul- și că fiecare aspect care există pe planetă, există înăuntrul nostru.
Una dintre camere este dragoste, alta curajul, una este eleganța și alta grația. Numarul camerelor este fără sfârșit.
Creativitate, feminitate/masculinitate, cinste, integritate, sănătate, agresivitate, putere, timiditate, ură, lăcomie, lene, aroganță, boală și răutate... sunt toate încăperi din castelul nostru.
Fiecare încăpere este o parte esențială a structurii și fiecare cameră are un opus undeva, în castelul nostru.
Din fericire, nu suntem niciodată mulțumiți cu a fi mai puțin decât ceea ce suntem capabili să fim. Nemulțumirea noastră în ceea ce ne privește este un motiv pentru a căuta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem găsi cheia către unicitatea noastră, numai atunci când deschidem rând pe rând încăperile din castel.
În spatele fiecărei uși se află un dar...o lecție, o resursă.
Castelul este o metaforă care ne ajută să înțelegem amploarea a cine suntem.
Fiecare dintre noi posedă acest loc înăuntrul nostru.
Accesul acolo este ușor dacă suntem pregătiţi şi dispuşi să vedem totalitatea a ceea ce suntem.
Cea mai mare parte dintre noi suntem înspăimântați de ceea ce vom găsi în spatele ușilor acestor încăperi. Asa că, în loc să pornim în aventura de a ne găsi Sinele ascuns- plini de energie și uimire- continuăm să pretindem că încăperile nu există.
Dacă dorim cu adevarat să schimbăm direcția vieții noastre, e nevoie să intrăm în castel și să deschidem încetul cu încetul ușile sufletului nostru...
Să începem să explorăm universul interior și să ne luăm înapoi puterea.
Nu ne putem aprecia mareția și nu ne vom putea bucura de totalitatea și unicitatea vieții noastre, decât în prezența Sinelui nostru întreg.
Cheia fiecărei uşi închise este la noi!
Să o folosim înțelept!
Devenim, dintr-o personalitate completă şi complexă, o persoană.
Te întrebi probabil, ce este rău în asta…
Termenul “persoană” îşi are originea în latinescul “persona” care înseamnă Mască.
Altfel spus, persoana este o mască a eului, o expresie socială – modul cum ne prezentăm altora.
Cum ne formăm, însă această persoană de a cărei perfecţiune depinde succesul sau eşecul adaptării noastre sociale?
Societatea promovează iluzia că toate recompensele sunt îndreptate către oamenii care sunt perfecţi şi în încercarea de a atinge la rândul nostru acest deziderat, constatăm că a încerca să fi perfect este un lucru extrem de costisitor.
Pentru că perfecțiunea este o utopie și încercarea de a o atinge e goană după vânt.
Cu toții avem o parte de ”lumină” și una de ”umbră” în psihicul nostru. O parte de care suntem conștienți și una care a fost exilată într-un colț obscur din psihicul nostru- ca să nu ne facă prea mari probleme nouă și celor din jur.
Să nu deranjăm, să nu strălucim, să nu obosim, să nu (ne) facem de râs...
Primul lucru pe care îl facem în momentul în care ajungem să stăm faţă în faţă cu partea de umbră din noi este să fugim, iar dacă reușim să nu facem asta, intrăm în tratative cu ea, încercând să o convingem să rămână tăcută, însă în momentul în care încercăm să blocăm anumite părţi din noi, suntem forţaţi să cheltuim o cantitate uriaşă de energie fizică şi psihică.
Rezultatul?
Ajung să mă simt obosită!
Pentru că, oricât de bine mi-aș juca rolul, încercarea de a fi altcineva decât sunt, cu tot ce presupune asta, devine epuizantă.
Ajung astfel, să fiu urmărită de umbra de care încerc cu atât de multă disperare să scap, după principiul mingii pe care, cu cât încerc să o afund mai adânc în apă, cu atât mai multă forţă iese la suprafaţă.
Pot chiar la un moment dat mă mint spunându-mi că ceea ce arăt e ceea ce sunt, dar mai devreme sau mai târziu ajung să mă dau de gol.
Sunt nevoită să accept că sunt mai mult decât ceea ce las să se vadă.
Mai mult decât ceea ce mi s-a dat voie să fiu și ceea ce am ajuns să îmi dau voie să fiu...
Și uneori pare că e greu să accept partea ”întunecată” a mea, însă în realitate îmi e mai dificil să accept lumina decât întunericul.
Cu întunericul am fost învățată toată viața mea...
Întunericul e obscur. Mă pot ascunde în el, mă pot face nevăzută...
Acolo nu deranjez și nu sunt deranjată de nimeni
Dar mă trezesc într-o dimineață întrebându-mă ca Sorescu “unde s-o fi tipărind viaţa asta a mea, că e plină de greşeli inadmisibile.”
Nu mă regăsesc în ea, pentru că nu este a mea.
Mă strânge. Mă incomodează...
Am ales să îngrop de viu Sinele autentic, iar acesta încă se zbate să supravieţuiască sub multitudinea de măşti cu care încerc să îl sufoc.
Când am început să mor?
Putem privi la Sinele autentic in analogie cu un castel...
Să ne imaginăm că suntem un castel minunat, cu coridoare lungi și mii de camere.
Fiecare cameră din castel este perfectă și are un dar special. Fiecare cameră reprezintă un aspect diferit și este o parte integrantă a întregului castel.
Cand eram copii, am explorat fiecare centimetru din castelul nostru, fără rușine și fără judecată. Fără frică, am scotocit în fiecare cameră căutând pietrele prețioase și misterul ei.
Am acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ea o încapere oarecare, dormitor, baie sau pivniță. Absolut orice încapere era un unicat. Castelul nostru era plin de lumină, dragoste și minune.
Apoi, cu timpul alți oameni au venit în castel și ne-au spus că una din camere era imperfectă, că, fără îndoială, ea nu aparținea castelului nostru. Ne-au sugerat că, dacă doream să avem un castel perfect, trebuia să încuiem ușa de la acea cameră.
Întrucât dorința noastră cea mai mare era de dragoste și acceptare, ne-am grăbit să o incuiem…
Odată cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulți oameni în castelul nostru. Și am început și noi să vizităm castelele altora și să vedem că nu seamănă prea mult cu al nostru... fiecare și-a spus părerea despre camere, despre ce le plăcea și ce nu le plăcea, iar noi am ținut cont de părerea tuturor pentru că voiam să fim acceptați de ei. Voiam mai mult decât orice să simțim că aparținem, că suntem ”de-a lor”.
Încetul cu încetul am închis ușă după ușă.
Minunatele noastre încăperi au fost închise, li s-a furat lumina, au fost lăsate în întuneric.
De atunci încoace, din diferite motive, am închis din ce în ce mai multe uși.
Am închis uși, deoarece ne era teamă, sau deoarece credeam că acele camere erau prea îndrăznețe.
Am închis uși la camerele care erau prea conservatoare.
Am închis uși deoarece alte castele pe care le-am văzut nu aveau o cameră ca a noastră.
Am închis uși ale camerelor vandalizate de oameni care au intrat pe furiș în castelul nostru ca să-l distrugă și am închis uși ale camerelor în care am creat amintiri prea dureros de retrăit...
Am închis uși deoarece conducătorii noștri religioși ne-au spus să stăm departe de anumite încăperi. Să ne facem că nu există...
Am închis orice ușă care nu se potrivea standardelor societății sau propriului nostru ideal.
S-a dus vremea cand castelul nostru părea nesfârșit și viitorul părea extraordinar de luminos. Nu ne mai gandeam la fiecare încăpere cu aceeași dragoste și admirație. Acum doream să dispară camerele de care odată eram mândri. Incercam să găsim o modalitate de a scăpa de acele încăperi, dar ele făceau parte din structura castelului.
După ce am închis ușa la oricare încapere care nu ne placea, odată cu trecerea timpului am uitat complet că ea există.
La început nu ne-am dat seama ce facem. Devenise un obicei.
Pe masură ce fiecare își exprima păreri diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, ne-a fost mult mai ușor să-i ascultăm pe ei, decât să avem încredere în vocea noastră interioară- cea care iubea întregul castel.
Faptul că am închis acele camere ne-a făcut să ne simtițim în siguranță.
În curand ne-am trezit că locuim doar în câteva încăperi mici.
Am învățat cum să ne încuiem viața și să ne simtițim bine făcând acest lucru.
Mulți dintre noi am încuiat atât de multe camere, încât am uitat că am fost odată un castel.
Am început să credem că nu suntem decât o căsuță mică cu două camere, care... și acestea au nevoie de reparații serioase…
Acum, să ne imaginăm castelul ca un loc care găzduiește tot ceea ce suntem- binele și răul- și că fiecare aspect care există pe planetă, există înăuntrul nostru.
Una dintre camere este dragoste, alta curajul, una este eleganța și alta grația. Numarul camerelor este fără sfârșit.
Creativitate, feminitate/masculinitate, cinste, integritate, sănătate, agresivitate, putere, timiditate, ură, lăcomie, lene, aroganță, boală și răutate... sunt toate încăperi din castelul nostru.
Fiecare încăpere este o parte esențială a structurii și fiecare cameră are un opus undeva, în castelul nostru.
Din fericire, nu suntem niciodată mulțumiți cu a fi mai puțin decât ceea ce suntem capabili să fim. Nemulțumirea noastră în ceea ce ne privește este un motiv pentru a căuta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem găsi cheia către unicitatea noastră, numai atunci când deschidem rând pe rând încăperile din castel.
În spatele fiecărei uși se află un dar...o lecție, o resursă.
Castelul este o metaforă care ne ajută să înțelegem amploarea a cine suntem.
Fiecare dintre noi posedă acest loc înăuntrul nostru.
Accesul acolo este ușor dacă suntem pregătiţi şi dispuşi să vedem totalitatea a ceea ce suntem.
Cea mai mare parte dintre noi suntem înspăimântați de ceea ce vom găsi în spatele ușilor acestor încăperi. Asa că, în loc să pornim în aventura de a ne găsi Sinele ascuns- plini de energie și uimire- continuăm să pretindem că încăperile nu există.
Dacă dorim cu adevarat să schimbăm direcția vieții noastre, e nevoie să intrăm în castel și să deschidem încetul cu încetul ușile sufletului nostru...
Să începem să explorăm universul interior și să ne luăm înapoi puterea.
Nu ne putem aprecia mareția și nu ne vom putea bucura de totalitatea și unicitatea vieții noastre, decât în prezența Sinelui nostru întreg.
Cheia fiecărei uşi închise este la noi!
Să o folosim înțelept!
Cristina Marica spune:
test