Timpul e cea mai relativă noțiune.

Un paradox; pentru că deși îl măsurăm obiectiv în același fel și eu și tu, percepția lui este atât de diferită...
Timpul trece diferit când aștepți, când săruți, când te grăbești...

Când telefonul sună și de la capătul celălalt, o voce tremurândă îți dă vestea sfâșietoare, simți timpul cum se oprește parcă în loc și lumea ta se mișcă în reluare.
Te simți captiv într-un vortex în care timpul trece fără tine, privești în jur cum oamenii își trăiesc grăbiți zilele, iar ție îți vine să le strigi că lumea ta s-a oprit în loc...
Că iureșul lor te amețește.
Îți vine să-i oprești în loc și să le spui că viața e mai mult de-atât.
Dar ei n-ascultă.

Învăț încet, de ceva ani, să prețuiesc timpul.
Am învățat că o secundă care trece neînsemnată pentru mine, este secunda care pentru altcineva, la capătul celălalt de țară sau de lume, trasează limita între viață și moarte, între bucurie și jale, între victorie și pierdere, între da și nu.
Și credem că avem timp...

Avem timp de iubit, de așteptat, de luat decizii, de creat...
Dar nu iubim, nu așteptăm, nu luăm decizii, nu creăm...
Nu spunem ”îmi lipsești”, ”mi-e teamă să te pierd”, ”te apreciez”, ”contezi”, ”ești important în viața mea!”
De teamă?
De teama că rănile sufletului nu le poate vindeca nici timpul...

Timpul.
Diamantul pe care îl dăm pe cărbuni încinși.
Timpul...
Valoarea pe care învățăm să o apreciem cu prețul pierderii.

Alergăm prin viețile noastre grăbind timpul să treacă pentru a ne vedea visul împlinit, proiectele realizate și țintele atinse,
Dar pierdem din vedere momentele mici care dau savoare vieții.

Acea fracțiune de secundă cât îi ia jumătății de zâmbet să îi însenineze chipul; privirea aia pe care o surprind secunde, dar care simt că îmi pătrunde până în miezul sufletului și îl cunoaște, iubindu-l pe deplin; momentele când cerul, în culorile de-apus, îmi amintește de frumusețea încheierilor; minutele care par ore când aștepți și orele ce par secunde când îți place...

Uităm că lucrurile mari se-ntâmplă în timp...și totodată în afara timpului.
În timpul pe care îl trăiesc atât de intens încăt îi ies de pe orbită.
În timpul în care mă fac una cu ceea ce e în fața mea...un gând, o idee, un loc, un om sau un proiect;
În timpul în care uit că mai există timp.

Astăzi colecționez secunde;
pentru că secundele și fracțiunile de secundă sunt vinovate că exist și că respir.
Fracțiuni de secundă au decis ca să rămân și să-mi continui călătoria;
iar astăzi le rămân datoare.

Le datorez acel ”te iubesc” pe care îl consider reduntant, acel ”îmi e dor” pe care îl înăbuș, acel ”mulțumesc că exiști” pe care tot spun c-am să-l spun și mă mint că am timp...

Cineva îmi spunea că nu timpul vindecă, ci noi ne vindecăm în timp; și m-a atins!

Zilnic văd efectele pe care timpul le lasă în viețile oamenilor:
Unii îl neagă, plutindu-și viața în derivă, fără țel,
Alții își plâng și deplâng timpul pierdut,
Unii disprețuiesc, alții regretă momentul când decizia greșită de moment le-a dărâmat tot ce-au clădit cu multă trudă până atunci,
În timp ce alții rămân parcă blocați în timp...într-un trecut cu care nu știu ce să facă.
Unii își îneacă timpul în pahar sau îl afumă cu-o țigară ca să își uite preț de-o clipă durerea și regretul, în timp ce alții vor să își curme suferința pricinuită de apăsarea grea a timpului ce pare că-i sufocă.

Fie că vrem, fie că nu...cu toții avem o relație cu timpul.

În ea își are originea sănătatea și boala, suferința și bucuria, liniștea și stresul, pacea și haosul, viața și moartea.

Ne dăm timp să fim?
Ne luăm răgaz să hotărâm cine vrem să devenim în timpul care trece?

Cum vreau să iubesc, cum vreau să zâmbesc, cu cine vreau să împart bucăți din viață și din suflet...?
Ce las în urma mea? Ce urmă lasă sufletul meu în inima oamenilor de lângă mine...?

Răspunsul cere timp de contemplare.

Îndrăznesc să mi-l iau?